UN CUI ÎN PERETE
Ieri înca susţinea un tablou cu punctuală obsesie,
poate un portret dus astăzi cu camionul
încărcat cu toate obiectele din casă.
În locul lui, pe peretele întunecat din salon,
a rămas doar urma exactă a unui dreptunghi
mai luminos: o stare de beatitudine, un teritoriu
imaculat, pe care cuiul ─insectă nemişcată
şi solitară─ se-ncăpăţânează să-l apere.
Nici rugina, nici umezeala, alte mâini nici atât:
nimic nu-l va putea smulge de la locul lui,
nu-l va putea adâncul sufletului său mineral
cuiul se gândeşte, bănuieşte şi apoi nimereşte ─ cui pe cui se scoate:
o avansare pe deplin meritată, iar acum timpul
îi încredinţează cel mai reuşit autoportret, capodopera lui.
LAPIS PVMEX
Dioscoride
în tratatul de farmacologie din secolul unu
conferă pietrei plutitoare, piatra-ponce
proprietăţi abrasive bune la sănătate,
căci prin căldura ei îndepărtează
toate acele lucruri
care întunecă vederea.
Măcinată cât mai fin,
ne spune în Lapidario Alfonso cel Înţelept,
se poate folosi la multe:
albeşte dinţii
curăţă pergamentele
şi te scapă de cataractă.
Dar niciunul un n espume nimic
referitor la amintiri, aceste pietre erodate,
grohotiş adunat la poalele memoriei,
provocând alunecări frecvuente
în zonele-adânci ale inimii.
Unele amintiri urâte dispar, blânde şi tăcute,
în adâncul sufletului, cu celelalte pietre.
Un mai aflâm niciodată nimic despre ele.
Dar altele sunt ca piatra-ponce:
se întorc noapte de noapte, să cureţe cine ştie ce,
se freacă de tine, îţi smulg bucăţi de piele ─
această teritoriu fizic al memoriei
unde se adună umbre, stranii tatuaje,
mângâieri trecute, atingeri din zile ce s-au dus.
Oricât ai vrea să le ascunzi în tine,
ies mereu la suprafaţă,
iarăşi şi iarăşi.
AVERTIZĂRILE ŞI SFATURILE DOCTORULUI VAN HELSING
CU PRIVIRE LA SPECIA PRĂDĂTOARE A OGLINZILOR
Nimeni nu știe cine îi fabrică pe acești vampiri de serie.
Ziua ne fură privirile și gesturile.
Noaptea ne sechestrează ziua și nu vor s-audă de răscumpărare.
Timpul nu trece peste ele: ele sunt timpul.
Când oglinzile tale sunt hămesite
dă-le tot ce-ți prisosește: riduri, cearcăne, oboseală.
Nimic nu le satură: întoarce-le cu fața la perete.
Uneori, când nimeni nu-i ca să le vadă, au probleme de digestie
și dau afară mai mult decât au înghițit.
Degeaba le spargi suprafața: dacă le faci bucățele se multiplică.
Singura modalitate de a ucide o oglindă e să o așezi în fața alteia.
Nimeni nu știe de ce, dar recunoscându-se, orbesc pe loc.
UN POD ÎN CEAŢĂ
Mă opresc
la mijloc
și ascult.
Dintr-un capăt
cel ce am fost îmi strigă:
Așteaptă-mă!
Din celălalt capăt
cel ce voi fi
îmi șoptește:
Urmează-mă.
Iar podul, etern,
nu suportă greutatea celor trei.
LUMEA ÎN CARANTINĂ
După multe zile ceţoase
după ce-au zăcut înfăşurate în bumbac
toate lucrurile lumii s-au vindecat
şi sunt iar ce-au fost cândva:
creanga n-a mai vrut să fie pasăre,
nici apa să fie piatră,
nici realitatea dorinţă.
Au ieşit din ceaţă mai bune,
mai ascultătoare, mai suave.
Şi iată-le: ca şi cum cineva
în tot acel timp
ar fi înmuiat în lapte
bucăţele de pâine uscată.
